Sa fii parinte este de departe cea mai grea meserie din lume. Zilnic trebuie sa iei decizii corecte, sa te gandesti la atat de multe lucruri inainte de a face ceva ce ar avea impact direct si asupra vietii copilului si asupra comportamentului sau. Ceea ce isi doreste orice parinte este sa transmita copilului valorile si convingerile pe care le-a invatat la randul sau, insa e foarte dificil sa gasesti un stil de parenting adecvat. Stilurile de parenting „negative” sunt o urmare fireasca a acestei cautari care nu are cele mai bune rezultate.
Parentingul negativ este un cumul de actiuni si comportamente neglijente sau daunatoare care pot afecta dezvoltarea si bunastarea mentala a unui copil, uneori pana la varsta adulta. Mai grav este ca parintii nu realizeaza ca actiunile lor – sau lipsa acestora – pot avea un efect de durata asupra copilului lor.
Un parenting negativ ar putea insemna si: cuvinte si emotii daunatoare indreptate catre un copil, critici repetate fara indrumare sau recunoasterea realizarilor, lipsa de respect si incredere, reprimandari neincetate, lipsa de lauda, folosirea comparatiilor pentru a face copilul sa se simta rusinat sau pentru a-l degrada.
Cum recunostin stilul de parenting „negativ”? E foarte simplu. Totul incepe cu implicarea excesiva sau insuficienta in viata copilului si continua cu lipsa exprimare si dovedire a afectiunii si a atentiei. Se adauga sentimente de rusine si de vina aparute la copii, imposibilitatea mentinerii echilibrului intre disciplina si consecinte realiste, reguli excesiv de stricte, rigide, bazate pe frica. Anxietatea, depresia si tulburarea obsesiv-compulsiva (TOC) ar putea fi semnale clare ca stilul de parenting este unul „negativ”.
In practica avem cateva stiluri de parenting pe care ar trebui sa le evitam in cresterea si educarea copiilor:
Parenting autoritar. Este un stil de parenting extrem de nociv si trebuie evitat. El se caracterizeaza prin cerinte ridicate si un nivel scazut de receptivitate, asteptari prea mari de la copil, nerealiste. Regulile si asteptarile sunt stricte, acordand putina atentie nevoilor emotionale ale copilului, de unde si lipsa autonomiei si a stimei de sine in cazul copilului. Controlul parental strict venit din partea parintelui nu va face decat sa indeparteze copilul si sa il puna intr-o situatie greu de gestionat.
Pana la urma se pune accent puternic pe obedienta si disciplina, lasand foarte putin spatiu pentru dialog sau compromis. Nu exista explicatii, nu exista flexibilitate din partea parintilor, copiii se vor inchide in ei, vor incerca sa isi depaseasca niste limite ce nu exista, anxietatea e prezenta, teama de esec e deja o constanta in viata copilului.
Este sufocata si dezvoltarea emotionala, sociala, academica a copilului in numeroase moduri. Cei mici simta ca opiniile si emotiile lor nu conteaza. Drept urmare, stima lor de sine scade, nu se vor mai afirma in viata de adult, se manifesta nesiguranta pe toate planurile, mai ales in luarea unor decizii individuale, perfectionismul negativ le va face doar rau, incercarea de revendicare a autonomiei va duce la comportamente rebele.
Parenting „Laissez-Faire” sau parenting permisiv. Stilul de parenting de tip „laissez-faire” este caracterizat de caldura si sustinere, dar prin cerinte minime. Copiii fac tot ce isi doresc, se impun foarte putine reguli, parintii devin prietenii copiilor. In consecinta, copiii primesc au libertate aproape totala, disciplinarea nu e luata in considerare. Chiar daca exista o comunicare deschisa, nu exista structura, nu exista limite, dezvoltarea copiilor nu e una armonioasa.
Parintele permisiv este excesiv de indulgenti, oferind foarte putine limite sau reguli, copiii nu vor putea urma reguli, au abilitati sociale slabe si se confrunta cu dificultati in dezvoltarea autodisciplinei. Lipsa de ghidare si de responsabilizare este cea mai mare problema in acest caz.
Copilul crescut asa e obosit, incapabil sa se concentreze la scoala, la teme, la viata de zi cu zi, este dezorientat si nu poate lua decizii de unul singur, chiar daca are libertate aparenta.
Sunt trecute cu vederea comportamentele nepotrivite. In timp, copilul va invata ca actiunile lui nu au consecinte reale. Ajunsi adult, copilul are dificultati majore in a-si dezvolta autodisciplina, nu se va mai deosebi deloc binele de rau. Lipsa de structura ii forteaza sa invete multe lectii prin greseli costisitoare, asumandu-si riscuri inutile de fiecare data. Adultul cu parinti permisivi in copilarie se va astepta ca toata lumea sa il trateze la fel de indulgent cum au facut parintii. Apar adesea si dificultati de adaptare in medii care cer disciplina si responsabilitate, la scoala sau locul de munca. In timp, lipsa de responsabilizare le poate eroda capacitatea de a se adapta la realitatile vietii – dar si de a avea succes.
Parenting neimplicat. Se aseamana putin cu parentingul permisiv, insa parentingul neimplicat ofera copiilor copiilor un grad ridicat de libertate, dar cu implicare si sprijin minimaliste. Parintele asigura nevoile de baza ale copilului – mancare, adapost si imbracaminte – insa ramane detasat si dezinteresat din punct de vedere emotional. Comunicarea aproape ca nu exista, afectiunea e insuficienta si se impun putine (sau chiar nicio) asteptari.
La prima vedere, parentingul neimplicat seamana cu neglijenta, dar fara intentie. Parintele isi poate justifica absenta adesea motivand ca ii ofera copilului tot ce are nevoie pentru supravietuire, insa lipsa de conexiune emotionala lasa un gol urias in viata micutului.
Singuratatea copilului e amplificata, sentimentul de izolare e prezent mereu. In viata de adult, copilul cu parinti neimplicati tinde sa aiba dificultati in a construi relatii bazate pe incredere. In lipsa ghidarii corespunzatoare avem rezultate academice slabe, comportamente riscante si lipsa dezvoltarii unor abilitati de viata esentiale.
Copiii ajung sa se simta abandonati si lipsiti de importanta, iar stima de sine este prima care are de suferit. Cel mic sufera de anxietate, depresie sau probleme de comportament, cautand cu disperare atentie prin acte de opozitie sau rebeliune.
Parenting toxic. Parentingul toxic se refera la o serie de comportamente, manipulare, abuz, neglijare, care afecteaza direct bunastarea copilului. Se induce frica, stima de sine e scazuta mereu, apar dificultati in stabilirea de relatii normale in viata de adult. Greselile parintesti devin tipar comportamental si copilul nu reuseste sa se mai dezvolte si se simte „doborat”. Riscul de abuz de substante interzise la varsta adulta creste pentru minorul care a fost crescut in acest stil, parintele nu e capabil sa se controleze in fata emotiilor puternice, iar micutii vor prelua modelul sau de comportament.
Este sabotata imediat dezvoltarea emotionala si psihologica a copilului. Folosirea vinovatiei, a fricii sau a recompensei conditionate pentru a controla actiunile si deciziile copilului devine o normalitate, la care se adauga critica constanta, umilirea, insultele, respingerea sau violenta fizica. Copilul devine pana la urma un confident sau terapeut, rolurile sunt inversate (parentificare), apar frica si anxietatea, reglarea emotionala e imposibila, nu se pot stabili limite clare, increderea in sine e spre zero.
Parenting narcisistic. Parintii care folosesc acest stil de parenting pun pe primul plan nevoile lor emotionale, imaginea de sine si dorințele lor, pe plan secund aflandu-se nevoile si bunastarea copilului. Practic micutii nu sunt vazuti ca persoane separate, sunt doar o extensie a parintelui, un instrument al sau pentru a-si satisface orgoliile si pentru a regla eficient stima de sine.
In comportamentul parintelui narcisist intalnim: folosirea realizarilor, infatisarea sau popularitatii copilului pentru a se lauda si a-si imbunatati statutul social. Singurul scop al copilului este de a-l face pe parinte sa arate bine. Empatia lipseste cu desavarsire, nu sunt recunoscute si validate sentimentele copilului, parintele ajunge sa devina si gelos pe succesul sau pe fericirea copilului, sabotand inconstient sau minimalizand realizarile.
De foarte multe ori e folosita vinovatia, criticile constante, pedepsele emotionale pentru a mentine controlul absolut. Uneori parintele isi idealizeaza copilul, atat timp cat ii serverste interesele, il devalorizeaza si devine tap ispasitor cand nu apare conformarea.
Copilul isi suprima dorintele, nevoile, le indeplineste pe ale parintelui, se dezvolta un sine fals care e doar pentru a obtine aprobarea, stima de sine e fragila, valoarea personala e doar despre realizarile externe, aprobare, perfectionismul si anxietatea sunt la ordinea zilei, copilul se teme de greseala, de a nu dezamagi parintele, perfectionismul e epuizant.
Nu se pot pune limite, in viata de adult copilul care a trecut printr-un astfel de parenting atrage parteneri narcisisti, lipsa de incredere in sine se pastreaza pe parcursul vietii.